În 1591 călugărul benedictin Giordano Bruno termina lucrarea De vinculis in genere, iar în 1984 Ioan Petru Culianu publica la Paris, cu o prefață de Mircea Eliade, mentorul său, lucrarea Eros şi magie în Renaştere. 1484 . Culianu incearcă să-l înțeleagă și să-l explice pe Bruno și scrie așa în capitolul 4 al cărții sale:
În concluzie, tratatul De vinculis in genere trebuie interpretat ca un manual practic al magicianului, prin care acesta învaţă să manipuleze indivizii în funcţie de dispoziţiile lor afective, să se ţină el însuşi deoparte de orice influenţă primejdioasă a erosului şi să-i vindece pe pacienţii aflaţi pradă unor puternice vrăji erotice.
Ideea fundamentală a tratatului este că „iubirea domină întreaga lume”, că „cea mai puternică dintre legături este aceea a lui Venus” (ibid-, P- 696): erosul „este stăpînul întregii lumi: el împinge, dirijează, reglează şi temperează pe oricine. Toate celelalte legături se reduc la aceasta, precum se vede la genul animal, unde nici o femelă şi nici un mascul nu admit nicicum rivali, uitînd să mănînce şi să bea, neglijînd pînă şi viaţa însăşi […]” (ibid.). În concluzie, vinculum quippe vinculorum amor est, „într-adevăr, legătura legăturilor este iubirea”. Şi încă : „Toate legăturile se referă la legătura de dragoste, fie că depind de ea, fie că se reduc la ea.” „Iubirea este fundamentul tuturor afecţiunilor. Cel ce nu iubeşte nimic n-are nimic de temut, de sperat, de lăudat, de îndrăznit, de dispreţuit, de acuzat, de scuzat, de egalat, nimic ca să se umilească, să se înfurie. Pe scurt, nu poate fi afectat în nici un fel” (ibid., p. 684). Este vorba, bineînţeles, despre manipulatorul însuşi, care, exercitînd un control absolut asupra sferei erosului, a ştiut să se pună la adăpost de orice vinculum, de toate capcanele pe care i le întinde iubirea de tip eros.
Ce este vinculum ?
Este, desigur, frumuseţea în sensul cel mai larg. Dar această frumuseţe-care-leagă nu constă într-o anumită proporţie a mădularelor7. Este vorba despre o „raţiune incorporală” care diferă după înclinaţiile fiecăruia. Se poate întîmpla ca o tînără de o frumuseţe perfectă să placă mai puţin decît alta, care este, teoretic, mai puţin frumoasă. Aceasta se explică printr-o corespondenţă secretă (ibid., p. 641) între îndrăgostit şi obiectul dragostei sale.
Cum funcţionează acest vinculum ?
Este provocat de fantezie, desigur, care-şi are autonomia şi realitatea ei: „Fantezia este adevărată, acţionează în mod real, ea poate realmente exercita o constrîngere asupra obiectului” (ibid., p. 683). Pătrunde, deopotrivă, în subiect, prin „poarta imaginaţiei”. Ajunge la facultatea cogitativă, determină afectivitatea şi îndeamnă subiectul la plăcere (ibid., p. 641). Vederea are un rol esenţial în această operaţiune şi, adesea, cel ce iubeşte se prăpădeşte nemaivăzîndu-şi obiectul iubirii (ibid’., p. 648).
Platonicienii au numit iubirea de tip eros Marele Demon, daemon magnus.