“De milenii, figura lui Lucifer a fost prezentă în diferitele teogonii şi teologii ale diverselor popoare din antichitate. Este de ajuns să amintim, pur şi simplu, că, alături de o divinitate supremă, întotdeauna a existat un fel de frate geamăn sau umbră a acelei divinităţi, cu atribute similare acesteia şi, de multe ori, considerat ca fiind căzut în dizgraţie.
În Grecia antică, era venerat în primul rând Zeus (stăpân al fulgerului, stăpân al electricităţii esenţiale sau al focului primordial care stă la originea tuturor lucrurilor), iar alături de acest titan, în panteonul grec apărea figura lui Neptun (stăpân al tridentului şi domn al apelor, în diversele lor forme, fie apele generatoare ale Creaţiei, fie apele spermatice pe continentul formării Raselor umane). De fiecare dat când Neptun îşi introducea tridentul în apele mărilor sau oceanelor, putea crea bestii, monştri, zei sau oameni; iată teribila sa putere. Am putea, astfel, să îl identificăm pe Zeus cu lumina şi pe Neptun cu umbra sa electrică sau Lucifer.
În cosmogonia şi teogonia aztecilor apare zeul Quetzalcoatl (ca domn dătător de viaţă), şi alături de el, ei, vechii mexicani, aşezau o altă divinitate care apărea în panteonul lor sub forma unei specii de coiot sau câine, înzestrat cu puteri magice şi care purta numele Xolotl. Este important să subliniem că pentru azteci, Xolotl era considerat, în acelaşi timp, „fratele geamăn al lui Quetzalcoatl” şi ca urmare, era înzestrat cu puteri similare celor atribuite tovarăşului său.
Pentru a ne lămuri şi mai mult pe aceste terenuri teologico-gnostice, să îl lăsăm pe Venerabilul Maestru Samael Aun Weor să mediteze asupra acestui interesant arhetip:
Adevăratul Lucifer din doctrina arhaică este, prin antiteză, edificator şi prin esenţă înălţător, exact contrariul a ceea ce presupun teologii, (precum Des Mousseaux şi marchizul de Merville), întrucât reprezintă însăşi alegoria corectitudinii, simbol extraordinar şi minunat al celui mai înalt sacrificiu (Christus-Lucifer al gnosticilor) şi Dumnezeu al Înţelepciunii sub diferite nume.
Xolotl-Lucifer-Prometeu este identic cu Logosul platonician, Ministru al Demiurgului Creator şi strălucitor Stăpân al celor şapte lăcaşuri ale lui Hades, ale lui Sabbath şi ale lumii manifestate, căruia îi sunt încredinţate Spada şi Balanţa Justiţiei Cosmice, întrucât el este, fără îndoială, unitatea de greutate, de măsură şi de număr; Horus, Brahma, Ahura Mazda etc., etc., mereu Inefabil. Gloria lui Satana este umbra lui Adonai şi tronul lui Satana este scăunelul Domnului.
Descriere, asemănare, similitudine; soare şi umbră; zi şi noapte; Lege a contrariilor.
Armatele Logosului sau Demiurgului Arhitect al Universului sunt în număr de două: în regiunile sublime, războinicele oştiri ale lui Mihail şi în abisurile lumii manifestate, legiunile lui Satan.
Cine îndrăzneşte să-l blesteme pe Luciferul nahua, se pronunţă împotriva Cosmicei reflexii a Logosului, îl anatemizează pe Dumnezeul viu manifestat în materie şi reneagă veşnica neînţeleasă Înţelepciune, care se revelează la fel în Lumină şi Tenebre. (Paragrafe extrase din capitolul IV din opera Doctrina Secretă din Anahuac de V. M. Samael Aun Weor)
Referindu-ne din nou la Lucifer sau Baphomet, să vedem ce ne spune Venerabilul Adept Fulcanelli, în opera sa, Lăcaşuri Filozofale:
Cu coarnele şi coroana sa, simbolul solar dobândeşte semnificaţia unui adevărat Baphomet, adică, imaginea sintetică în care iniţiaţii Templului au grupat toate elementele înaltei ştiinţe şi ale tradiţiei. Figură cu adevărat complexă, cu o înfăţişare simplă, figură grăitoare, încărcată de învăţăminte, în ciuda aparenţei sale grosolane şi primitive. Dacă regăsim în ea, în primul rând, fuziunea mistică a naturii operei simbolizate de coarnele în semilună, aşezate deasupra capului solar, nu ne surprinde mai puţin expresia stranie, reflexie a unei ardori devoratoare, care se desprinde de pe acest chip inuman, spectru al judecăţii finale.
Această imagine (a lui Baphomet), despre care nu se posedă decât nişte indicaţii vagi sau simple ipoteze, niciodată nu a fost un idol, cum au crezut unii, ci doar o emblemă completă a tradiţiilor secrete ale Ordinului, folosit în exterior ca o paradigmă ezoterică, pecete a cavaleriei şi semn de recunoaştere. Era reprodus pe bijuterii, la fel şi pe frontonul rezidenţelor comandorilor şi pe glugile templierilor, în dreptul timpanului.
Se compunea dintr-un triunghi isoscel, cu vârful în jos, hieroglifă a apei, primul element creat, conform lui Tales din Milet, care susţinea că Dumnezeu este acel spirit care a creat toate lucrurile din apă. Un al doilea triunghi asemănător, invers faţă de primul, însă mai mic, se înscria în centru şi părea că ocupă spaţiul rezervat în cadrul figurii umane, nasului. Simboliza focul, şi, mai concret, focul conţinut în apă sau scânteia divină, sufletul încarnat, viaţa insuflată în materie. Pe latura opusă a marelui triunghi de apă, se sprijinea un semn grafic asemănător literei latine H, însă mai lată, şi a cărei linie centrală tăia în jumătate un cerc. În stenografia ermetică, acest semn simbolizează Spiritul universal, Spiritul creator, Dumnezeu. În interiorul marelui triunghi, un pic deasupra şi de fiecare parte a triunghiului de foc, se vedea, la stânga, cercul lunar cu inscripţia semilunii şi la dreapta, cercul solar cu centrul aparent. Aceste cerculeţe erau dispuse ca nişte ochi. În final, sudată la baza micului triunghi intern, crucea care închide globul completa astfel hieroglifa dublă a sulfului, principiu activ, asociat cu mercurul, principiu pasiv şi dizolvant al tuturor metalelor. Adeseori, un segment mai mult sau mai puţin larg, situat în vârful triunghiului, apărea intersectat de linii verticale, în care, absolut, profanul nu recunoştea expresia radiaţiei luminoase, ci un fel de bărbiţă.
Astfel prezentat, Baphomet îmbrăca o formă animalică grosolană, imprecisă şi greu de identificat. Asta ar explica, fără îndoială, diversitatea descrierilor care i s-au făcut şi în care Baphomet este văzut ca un cap de mort înconjurat de un nimb, uneori ca un cap de Hapi egiptean, de ţap şi, mai mult, drept chipul oripilant al Satanei în persoană! Simple impresii departe de realitate, însă imagini prea puţin ortodoxe care, din nefericire, au contribuit la acuzarea înţelepţilor cavaleri ai Templului de satanism şi vrăjitorie, lucru care s-a transformat într-una din bazele procesului lor şi într‑unul din motivele condamnării lor.
Cuvântul latin Bapheus, vopsitor, şi verbul meto, a culege, recolta, secera, semnalează, de asemenea, acea virtute specială pe care o posedă mercurul sau luna înţelepţilor, de a capta pe măsură ce este emis şi în timpul imersiunii sau băii regelui, vopseaua pe care o abandonează şi pe care mama o va păstra la sânul său cât timp este necesar.
Fraţii Templului au fost, cu adevărat, afiliaţi maniheismului.
De altminteri, teza baronului de Hammer este conformă acestei opinii. Pentru el, sectarii lui Mardeck, ismailiţii, albigenzii, templierii, masonii, iluminaţii etc., sunt tributari ai aceleiaşi tradiţii secrete emanată din acea casă de înţelepciune fondată de către Hakem, în Cairo, spre secolul XI. Academicianul german Nikolai, ajunge la aceiaşi concluzie şi adaugă că faimosul Baphomet, care provine dintr-un termen grec, era un simbol pitagoreic. Ideea lui Nicolai este acceptabilă, dacă se admite, împreună cu Hammer, această variantă uşoară Bapheus mete, care s-ar putea traduce prin „Botezul lui Mete”. Chiar s-a descoperit un ritual cu acest nume între ofiţi. Într-adevăr, Mete era o divinitate androgină care reprezenta „Natura Naturante”.
Proclus spune textual că Metis, numită şi „Natura germinans”, era Dumnezeul hermafrodit al adoratorilor şarpelui. Se ştie, de asemenea, că elenii desemnau cu termenul Metis, prudenţa, venerată ca soţie a lui Jupiter. În concluzie, această discuţie filologică evidenţiază, într-o manieră de netăgăduit, faptul că Baphomet era expresia păgână a lui Pan. Întrucât, la fel ca şi templierii, ofiţii practicau două Botezuri: unul, cel al apei sau exoteric; celălalt, ezoteric, al Spiritului sau Focului. Acesta din urmă se numea Botezul lui Mete. Sfântul Iustinian şi Sfântul Irineu îl numesc Iluminarea. Este Botezul luminii de la masoni.
Părintele Gnozei contemporane, V. M. Samael Aun Weor, în legătură cu Baphomet, subliniază următoarele:
Misterul lui Baphomet este Alchimia Sexuală, pe baza înţelegerii şi a transmutării energiilor sexuale. Baphomet al Templierilor trebuie citit invers, Tem‑o‑h‑p‑ab, simbol al cuvintelor latine: TEMPLI OMMUN HOMINUM PACIS ABBAS. Aceasta înseamnă: „Tatăl Templului, Pace Universală a Oamenilor”.
Ştim că dincolo de corp, de afecte şi de Minte, se află Logoiul Interior, Divin. Incontestabil, acela care este inefabilul, acela care este realul, îşi proiectează propria reflexie, umbra sa particulară, în interiorul nostru înşine, aici şi acum. Evident, acea Umbră, acea Reflexie Logoică, este Antrenorul Psihologic, Lucifer, Tentatorul.
Fiecare dintre noi îşi are Luciferul său particular.
În Templele sacre ale anticului Egipt al Faraonilor, când neofitul era pe punctul de a trece prin probele Iniţierii, un Maestru se apropia de el şi îi şoptea la ureche această frază enigmatică: „Adu‑ţi aminte că Osiris este un Zeu Negru.”
Evident, aceasta este culoarea specifică a tenebrelor şi a umbrelor cavernoase, este culoarea Diavolului, căruia i s‑au oferit mereu trandafiri negri, şi de asemenea, a Haosului Primordial, unde toate elementele şi germenii vieţii se amestecă şi se confundă în întregime; Simbolul Elementului Pământ, al Nopţii şi al Morţii radicale a tuturor acelor Agregate Psihice care în ansamblul lor constituie Eul însuşi.
Avem nevoie cu urgenţă maximă, de neamânat, să albim Diavolul, iar aceasta este posibil doar luptând împotriva noastră înşine, dizolvând tot acel ansamblu de Agregate Psihice ce constituie Eul, Eul Însuşi, Sinele Însuşi. Doar murind în noi înşine, vom putea albi Alama şi contempla Soarele de la Miezul Nopţii (Tatăl). Aceasta înseamnă învingerea tentaţiilor şi eliminarea tuturor şi a fiecăruia din Elementele Inumane pe care le purtăm în interior (Mânie, Lăcomie, Desfrâu, Invidie, Orgoliu, Lene, Gurmandism etc., etc.).
În Gimnaziul Psihologic al existenţei umane, este nevoie întotdeauna de un Antrenor. Divinul Daimon, citat de atâtea ori de Socrate, însăşi Umbra Spiritului nostru individual, este Antrenorul Psihologic cel mai extraordinar pe care fiecare dintre noi îl poartă în interior; ne aruncă în tentaţii cu scopul de a na antrena, educa, doar astfel este posibil să răsară în Psihicul nostru, pietrele preţioase ale virtuţilor.
Acum mă întreb şi vă întreb şi pe dumneavoastră: Unde este răutatea lui Lucifer? Rezultatele sunt cele care vorbesc, dacă nu există tentaţie, nu există virtuţi: cu cât sunt mai mari tentaţiile, cu atât mai mari vor fi virtuţile; important este să nu cădem în ispită şi, de aceea, trebuie să ne rugăm Tatălui spunând: „Nu mă lăsa să cad în ispită.”
Numai prin luptă, împotrivire, tentaţie şi o disciplină ezoterică riguroasă, pot încolţi în noi florile virtuţii.
Lucifer, ca Dascăl, Educator, Mentor, se dovedeşte în mod cert insolit, neobişnuit, extraordinar. Există în Tentaţia Luciferică o didactică unică, o pedagogie minunată, o atracţie uimitoare, un imbold inconfundabil, o instigare ocultă cu intenţii Divine secrete, seducţie, fascinaţie… Lucifer Prometeu este acelaşi cu Logosul Platonic, Ministrul Demiurgului Creator şi Domn strălucitor al celor Şapte Lăcaşuri ale Hadesului, Sabbath‑ului şi al lumii manifestate, căruia îi sunt încredinţate Spada şi Balanţa Justiţiei Cosmice, aşadar el este, fără îndoială, norma greutăţii, a măsurii şi a numărului; Horus, Brahma, Ahura Mazda etc., mereu inefabil.
Lucifer (Luci=Lumină, Fer=Purtător), este Gardianul porţii şi deţine cheile Lumisialului, pentru a nu pătrunde în el decât cei unşi, care deţin secretul lui Hermes…
Cei ce‑l blestemă în mod imprudent pe Lucifer, se pronunţă contra Reflexiei Cosmice a Logosului, îl hulesc pe Dumnezeul Viu manifestat în Materie şi reneagă veşnic neînţeleasa Înţelepciune ce se revarsă în mod egal în contrariile Lumină şi Întuneric. Asemănare, similitudine, analogie: Soare şi Umbră, Zi şi Noapte, Lege a Contrariilor. Diavolul, Reflexia Logoiului nostru Interior, a fost creatura cea mai remarcabilă înainte să cădem în degenerarea animalică. „Albeşte alama şi arde‑ţi cărţile”, ne repetă toţi Maeştrii Artei Ermetice. Cel care Albeşte Diavolul, readucându‑l la starea sa strălucitoare şi originară; cel care moare în sine însuşi, aici şi acum, îl eliberează pe Prometeu înlănţuit. Şi acesta îl plăteşte cu dobândă pentru că este un colos cu putere asupra Cerurilor, asupra Pământului şi asupra Infernurilor.
Lucifer‑Prometeu integrat în mod radical cu toate părţile Fiinţei noastre, face din noi ceva distinct, diferit, o creatură exotică, un Arhanghel, o Putere teribil de Divină.
(Extrase din opera intitulată Tarot şi Kabală, capitolul XV, de V. M. Samael Aun Weor)
Să terminăm acum disertaţia noastră asupra misterului luciferic, îmbrăcându‑ne, încă o dată, cu mantia poeziei:
LUCIFER
Lucifer sau Prometeu te‑au denumit,
Scriitori, poeţi, cercetători.
A ta istorie a dat volume mii
Printre căutătorii Pietrei de Splendori.
Eşti supremul antrenor
Al Avatarilor, Sfinţilor, Profeţilor.
Eşti sublimul tentator
Ce ne îndrumă de la început până‑n final.
În tumult de creuzete
Vreau materia să‑mi rafinez,
Va străluci ca mii de sori
În Sanctuarul Tatălui – lăcaşul tău…
Lucifer, creatură divină,
Al Domnului înger preferat,
Scufundat eşti în tristeţea
Sexului greşit practicat.
Albindu‑te, vei redeveni Luzbel,
Cu enigmatice chei în mâinile tale,
Vei fi spada divinului Mihail,
Stabilind ordinea între oameni…
LUX IN TENEBRIS LUCEM
Lumina străluceşte în tenebre…”
Acest post este reprodus din cartea Arhetipuri gnostice eterne scrisă de Oscar Uzcategui Q.